De ce nu puteți instala gips -carton pe verticală?

Acesta este motivul cel mai fundamental și critic. Cadrul unui perete de partiție din oțel ușor sau din lemn este format dintr -o pistă superioară, o pistă de jos și știfturi verticale distanțate la intervale regulate (de obicei 400 mm sau 600 mm).

Instalare orizontală standard: Când placa de gips este instalată pe orizontală, îmbinările de pe partea sa scurtă (1,2 m lățime) scad exact pe linia centrală a știfturilor verticale. Partea lungă a plăcii se întinde pe mai multe știfturi verticale. Acest lucru permite ca toate cele patru margini ale fiecărei plăci de gips să fie fixate în siguranță pe știfturi cu șuruburi de tapetare auto -, creând o bază de perete coezivă și extrem de stabilă. Toate articulațiile sunt susținute de știfturi solide, oferind o bază fiabilă pentru tratamentul comun ulterior.

Instalare verticală incorectă: Când este instalată vertical, partea lungă a plăcii (2,4 m) rulează paralel cu știfturile verticale. Acest lucru împiedică ambele margini lungi ale plăcii să fie fixate complet la știfturi, forțându -i să se bazeze pe un număr mic de șuruburi din mijlocul plăcii pentru a se conecta la câteva știfturi. Mai important, articulațiile verticale dintre panouri (îmbinările formate de -a lungul marginilor lungi) sunt goale, neacceptate de orice știft. Aceste îmbinări sunt ținute împreună doar prin compus și bandă comună, ceea ce le face extrem de slabe. Sunt aproape siguri că se crăpa sub impact extern, vibrații ușoare de perete sau fluctuații de temperatură și umiditate. Astfel de fisuri pot fi lungi, vizibile și dificil de reparat.

Calitatea finală a unui perete de gips -carton depinde în mare măsură de succesul tratamentului comun. Instalarea verticală crește semnificativ dificultatea și rata de eșec a acestui proces.

Îmbinări „plutitoare”: După cum am menționat mai sus, articulațiile verticale nu au suport de știft, precum o pod fără stâlpi. Chiar dacă sunt umplute cu un compus articular și sunt armate cu bandă de hârtie, aceste îmbinări rămân extrem de fragile. Orice ușoară deformare sau așezare a peretelui concentrează stresul pe acest punct cel mai slab, determinând apariția fisurilor.

Îmbrăcăminte excesivă: dacă un perete de 2.8 - {- este instalat orizontal folosind 2,4 - metru - plăci lungi, doar o singură îmbinare este necesară de -a lungul înălțimii (unirea unei borduri de 2,4 m și o placă de 0,4 m). Cu toate acestea, dacă este instalată vertical, fiecare placă de 1,2 - creează o îmbinare verticală care rulează de sus în jos. Prin urmare, un perete cu 4 metri ar avea trei articulații verticale predispuse la fisură, fiecare până la 2,8 m lungime, crescând foarte mult probabilitatea de a crăpa.

Adaptarea la proprietățile bordului: marginile lungi ale plăcilor de gips sunt fabrică - conic sau întărit, oferind o rezistență mai mare și ceea ce le face mai potrivite pentru a reduce golurile dintre știfturi. Instalarea orizontală utilizează pe deplin această rezistență. Instalarea verticală, pe de altă parte, se bazează pe marginile mai scurte și nerepuse pentru a se întinde între știfturi, ceea ce le face mai sensibile la deformare sau rupere.

Deșeuri de materiale: Înălțimile standard ale podelei sunt în jur de 2,7-2,8. Lungimile comune ale plăcii de gips sunt, de asemenea, de 2,4 m sau 3 m. Instalarea orizontală cu plăci de 2,4 metri necesită doar o îmbinare în partea de sus sau de jos, ceea ce maximizează utilizarea materialelor și minimizează deșeurile. Instalarea verticală necesită mai multă tăiere, ceea ce duce la resturi suplimentare și deșeuri inutile.

Instalarea orizontală permite lucrătorilor să instaleze rapid panourile mari, complete -, îmbunătățind eficiența. Instalarea verticală necesită manipularea mai multor panouri și crearea de îmbinări mai lungi, ceea ce crește atât șurubul - Fixarea, cât și îmbinarea - lucrează de finisare, ceea ce face ca procesul să fie mai mult timp - consumând și forță de muncă - intensiv.